Căldura. Dintre factorii climatici, căldura şi umiditatea
au un rol determinant în viaţa arborilor şi arbuştilor ornamentali,
condiţionând posibilitatea de cultură în diverse zone climatice.
Cerinţele
faţă de căldură ale speciilor lemnoase ornamentale se exprimă prin adaptarea la
un
anumit regim de căldură atât în perioada de vegetaţie cât şi în timpul
repaosului vegetativ.
De
asemenea, temperaturile minime, durata şi dispoziţia acestora în timpul anului
constituie un factor limitativ pentru cultura anumitor specii în diferite zone
ale ţării. Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii afectează speciile
mai sensibile, reducându-le vitalitatea prin degerarea ramurilor slab
lemnificate, apariţia de plăgi pe scoarţă, deshidratarea până la efecte
extreme, toate acestea ducând la moartea plantelor.
Rezistenţa
speciilor lemnoase la temperaturi scăzute în timpul iernii este, în general,
corelată cu o intrare mai timpurie în vegetaţie (de exemplu la alun, mesteacăn,
pin ş.a.).
Efecte
distructive au şi îngheţurile timpurii de toamnă, care provoacă degerarea
lăstarilor insuficient lemnificaţi, în special la speciile care au nevoie de
veri lungi şi călduroase pentru a-şi putea termina perioada de vegetaţie (de
exemplu la Paulownia, Amorpha, Maclura
ş.a.).
Căldurile
excesive ale verii devin nefavorabile numai în condiţiile unei secete
prelungite, prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie.
Adaptarea
speciilor la un anumit nivel de căldură se manifestă prin cerinţele faţă de
durata şi nivelul temperaturilor pozitive.
Astfel,
molidul necesită cel puţin 130 de zile cu temperaturi medii de peste 10 ºC iar
stejarul pufos peste 180 de zile cu temperaturi de peste 10 ºC.
După
pretenţiile faţă de căldură, speciile lemnoase ornamentale se grupează astfel:
1.Specii termofile (cu exigenţe mari faţă
de căldură), cum ar fi : criptomeria, castanul bun, arborele Iudei, scumpia,
salcia japoneză, ilexul, magnoliile, paulovnia ş.a.
2.Specii subtermofile (cu exigenţe faţă de
căldură dar care se pot adapta şi la temparaturi mai scăzute), cum ar fi : tuia
gigantică, cenuşarul, amorfa, catalpa, alunul turcesc, glădiţa, hibiscusul,
arborele lalea, plopul negru, salcâmul, salcâmul japonez, cătina roşie, glicina
ş.a.
3.Specii mezoterme (cu exigenţe medii faţă
de căldură) şi anume: bradul argintiu, ienupărul de Virginia, duglasul, pinul
strob, tisa, castanul porcesc, frasinul, caprifoiul tătărăsc, platanul, teiul
cu frunza mică .
4.Specii oligoterme (cu exigenţe reduse faţă
de căldură) cum ar fi : ienupărul comun, molidul, ienupărul comun, aninul,
plopul tremurător, scoruşul, socul, gorunul, fagul,carpenul ş.a.
5.Specii euriterme (neexigente faţă de
căldură, suportând chiar şi variaţiile termice), şi anume : pinul de pădure,
tuia occidentală, mesteacănul, cătina albă, dârmozul ş.a.
Lumina. Radiaţia luminoasă a Soarelui are importanţă capitală
pentru vegetaţie datorită rolului ei în asimilaţia clorofiliană. Toate speciile
sunt exigente faţă de o anumită cantitate şi calitate a radiaţiei luminoase.
Unele specii se dezvoltă bine numai în plină lumină, altele, din contră, nu
suportă lumina directă, necesitând lumină difuză. Multe specii se pot dezvolta
bine atât în plină lumină cât şi în condiţii de semiumbră manifestând deci o
amplitudine ecologică mare faţă de lumină.
Se
consideră că există următoarele tipuri de specii, în funcţie de comportamentul
faţă de lumină :
1.Specii heliofile (exigente faţă de
lumină), cum sunt : arborele ginkgo, laricele, tuia, arţarul american,
mesteacănul, catalpa, scumpia, sălcioara, glădiţa, hibiscusul, cătina albă,
arborele lalea, platanul, salcâmul japonez, cătina roşie ş.a.
2.Specii iubitoare se
semiumbră, cum ar fi : arţarii, teiul cu frunza mică, ilexul, dracila ş.a.
3.Specii care suportă
bine umbra, semiumbra dar şi însorirea (adică au plasticitate
ecologică mare) şi anume: bradul, molidul caucazian, tisa, buxusul, fagul, iedera
mahonia ş.a.
Deci,
încadrarea speciiilor lemnoase ornamentale în una din grupe sau alta nu este
foarte strictă, speciile de umbră putând creşte şi în condiţii de semiumbră şi
uneori chiar în plin soare (de ex.: tisa), iar unele specii în staţiuni joase
preferă semiumbra iar în staţiuni înalte (altitudine mare) devin specii
iubitoare de lumină (de ex.: molizii).
Apa. Activitatea
biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de prezenţa apei.
Componentă indispensabilă a materiei
vii, apa constituie şi principalul mijloc de vehiculare a substanţei nutritive,
asigurând desfăşurarea metabolismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor.
Precipitaţiile
reprezintă sursa principală de apă a plantelor, la care se adaugă şi apa din
pânza freatică. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la
alta, influenţând astfel distribuţia zonală a speciilor lemnoase. Umiditatea
atmosferică intervine în procesul de transpiraţie, jucând un rol important în
viaţa plantelor, alături de temperatura atmosferică.
Exigenţele
şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de umiditate sunt
variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:
1. Specii hidrofile (exigente faţă de apă)
cum ar fi: chiparosul
de baltă, aninul negru, frasinul pufos, sălciile, plopul alb, stejarul de baltă
ş.a.
2. Specii mezofile (cu exigenţe medii faţă de apă),
de exemplu: bradul, laricele, molidul, duglasul, tisa, castanul porcesc,
arborele lalea, pinul negru, ilexul ş.a.
3. Specii submezofile (cu exigenţe modeste faţă de apă)
şi anume: bradul argintiu, ienupărul comun, molidul argintiu, paltinul de
munte, paltinul de câmp, carpenul, mojdreanul, salcâmul japonez ş.a.
4. Specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă
de apă sau care tolerează solurile uscate): pinul de pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana ş.a.
5. Specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine
ecologică relativ mare faţă de apă), cum sunt : mesteacănul, catalpa, salbele,
oţetarul, socul,ulmul de câmp ş.a.
În climatul
ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de a-şi regla în
anumite limite consumul de apă.
Vântul. Intervine activ în procesele biologice
prin intensificarea transpiraţiei, modificând concomitent starea termică a
plantelor. Pe lângă
efectele favorabile (transportul de mase de aer umed, zvântarea apei în exces,
răcorirea sau încălzirea atmosferei etc.) vântul poate avea şi influenţe
negative:
·Vara, pe fond de secetă şi
căldură excesivă accentuează puternic deficitul de apă al plantelor;
·Iarna vântul rece amplifică
efectul gerului şi poate cauza “seceta fiziologică” (foarte periculoasă în
cazul răşinoaselor);
·În anumite cazuri (vânturi
puternice) vântul poate afecta distructiv ramurile arborilor şi chiar
trunchiurile (cum este căderea arborilor de molid).
Pot fi afectate de vânt următoarele specii: salcâmul
roşu, salcâmul comun, arţarul american, plopul, mesteacănul, teiul, frasinul,
molidul ş.a. Cunoaşterea direcţiei şi tăriei vânturilor dominante este
importantă pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de arbori şi
arbuşti în spaţiile verzi, ca şi pentru protejarea culturilor din pepinieră
prin amplasarea de perdele de protecţie.
